bunica

A trecut un an de dor si jale

Ce repede trece timpul! In 3 Martie s-a implinit un an de cand am pierdut una dintre cele mai dragi fiinte, bunica. Am copilarit alaturi de ea, am plans, am ras, am depanat amintiri impreuna.

Cu toate ca nu a fost modelul de bunica clasica, aia care ne face toate “poftele”, care este exagerat de buna si de protectoare, bunica ne-a iubit in felul ei. Doar atunci cand pierzi un om realizezi cat de important a fost pentru tine, cam asa e de obicei.

Bunica mea a fost si un fel de a doua mama, pentru ca diferenta dintre ele era destul de mica (17 ani). Pentru mama mea, bunica nu a fost cea mai buna mama. Au avut tot timpul conflicte, neintelegeri.

Cand ma uitam la Gilmore Girls nu intelegeam de ce mama si bunica nu se inteleg ca Lorelai si Rory, pentru ca era aceeasi diferenta de varsta. De multe ori lumea le confunda a fi surori, in tineretea lor.

Mami si bunica au avut divergente pentru ca au avut o viata grea. Mami o copilarie dificila, bunica un sot alcoolic. Pentru ca maica-mea nu a trecut peste tot ce s-a intamplat a acuzat-o pe ea pentru toate nedreptatile.

Eu, din exterior, o inteleg pe mama, dar si pe bunica. Nu le-a fost usor si au facut unele alegeri gresite. Dar viata nu este perfecta si nici oamenii care o traiesc.

Pentru mine si copilaria mea, bunica a fost oarecum “personajul negativ” pentru ca nu ne lasa sa facem nimic din ceea ce “nu se cuvenea”. Adolescenta a fost tot ceva de genul.

Dupa ce am plecat de acasa, cu timpul, am inceput sa o inteleg tot mai mult pe bunica. Am realizat ca faptul ca am copilarit si alaturi de ea m-a facut sa ii copiez foarte mult din personalitate, din caracter.

Asa cum am scris si in articolul de anul trecut <Un 8 Martie altfel>, imi pare foarte rau ca nu am putut sa imi iau “Ramas Bun” asa cum ar fi trebuit. Cand cineva drag iti moare subit realizezi ca este atat de important sa le spui celor apropiati ce inseamna ei pentru tine, pentru ca nu stii niciodata ce se poate intampla.

Dupa cum ma asteptam, faptul ca a trecut un an nu a schimbat cu nimic sentimentele mele. Imi este la fel de greu sa merg acasa si sa ii vad patul gol, sa merg la cimitir si sa ii vad mormantul.

La fel ca si anul trecut, mi-ar placea sa cred ca ea e cu mine, ca ma vegheaza de undeva, dar nu cred in asta si faptul ca nu pot sa o mai vad, aud, simt, e dureros!

Iubiti-va si respectati-va unii pe altii, poate maine e prea tarziu!

sursa imaginii: http://bit.ly/2lLDeLb

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *