colindatori

Obiceiuri si amintiri!

Stiti deja zicala romaneasca: “Cate bordeie, atatea obiceie!”. Cu siguranta pana acum ati si “testat-o” in repetate randuri.

In fiecare zona a tarii, in fiecare localitate in parte, mai bine afirmat in fiecare familie, traditiile sunt diferite, deosebite.

Unii respecta datinile strabune, altii le “adapteaza” vremurilor in care traim. Iar altii isi fac propriile ritualuri de sarbatori.

Si anul acesta mi-am petrecut Craciunul in Oltenia, la socrii. Cu sarmale, friptura, carnati, salata de boeuf, prajituri (cu osanza si fara), cozonaci cumparati (nu sunt un “must have”) si mult vin. Sper ca nu am omis ceva.

Daca ai ficatul, colecistul, bila, stomacul si intestinele “de calitate superioara”, atunci poti rezista unor astfel de “bunataturi”.

In caz contrar, iti iei iaurtul, cerealele, avocado si pieptul de pui si le asezi frumos intr-un colt al mesei, sa nu le vada vecinii ca apoi zice lumea ca esti “figuranta”.

Ca de obicei, pentru mine, sarbatorile sunt doar un motiv de a merge acasa, la neamuri, si cam atat! Cred ca din momentul in care am aflat ca Mos Craciun nu exista, a disparut si “magia” sarbatorilor pentru mine.

Tot ce insemna pentru mine sarbatorile de iarna, ca si copil-adolescent, era doar multa pregatire pe care nu o intelegeam, multa falsitate si cam atat.

N-am suportat niciodata colindatorii, care veneau clar doar pentru bani, nu si pentru vreun mesaj sau pentru vreo stare. Sa nu uit si de “Dubasi”, de fapt despre ei vreau sa va povestesc azi.

In Ardeal, dubasii erau o ceata de baieti formata de obicei din flacaii din sat care trebuiau sa se insoare. Acestia veneau la fetele nemaritate, la colindat.

Dupa ce colindau putin, incepea muzica de joc, pentru ca dubasii aveau cu ei si o echipa de lautari.

Si uite asa, dubasii luau la joc fata din casa care trebuia maritata, uneori o luau si pe mama, bunica si strabunica. Ziua in care veneau dubasii era cea mai urata din viata mea.

Ma rugam de parinti sa nu le lase poarta deschisa (asta insemna ca nu sunt primiti in casa), ca eu nu sunt o “marfa” care trebuie “vanduta”. Sa zicem ca parintii intelegeau, ce te faci insa cu celelalte 2 generatii din casa, care respectau traditiile, pentru ca era tot ce stiau.

Si uite asa am prins 2 Craciunuri de joc in casa, eu care nu stiam (si nu stiu in continuare) sa fac decat un pas spre stanga si unul spre dreapta.

Cred ca asta e si principalul motiv pentru care nu astept cu “sufletul la gura” sarbatorile de iarna. E bine ca am plecat de mic copil de acasa si nu am fost nevoita sa imi gasesc un flacau din ceata de dubasi.

Cine stie cine ar fi fost el? Oare cum ar fi acum viata mea? Cati copii as fi nascut si cati cozonaci as fi avut deja impletiti pentru sarbatori?

sursa imaginii

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *