savarina

Savarina: de ce imi placea si de ce nu o mai pot consuma!

Scriam despre “vasta” mea experienta cu gatitul si mi-am amintit motivul pentru care nu mai pot consuma Savarine (acele prajituri cu frisca, insiropate si parca parfumate).

Savarinele au fost o partea importanta a copilariei mele si una extrem de frumoasa. Sincer, nu imi amintesc cand a fost prima data cand am gustat acest tip de desert. Nu mai stiu daca il facea mami sau daca l-am gustat pentru prima data la vreo cofetarie.

In clasa a sasea am inceput sa merg la meditatii la limba engleza, pentru ca noi faceam la scoala doar limba rusa.

Profesoara de limba engleza era intr-un oras de langa casa parinteasca, iar meditatiile le aveam Sambata. Faceam o ora cu trenul pana acolo, cu o mocanita. Peisajele erau frumoase si mi-au ramas adanc intiparite in memorie.

Am inceput sa merg cu o prietena, care era cu un an mai mare, apoi au mai venit din clasa ei o fata si doi baieti (iar unul imi placea in mod special). Si astfel, orele de meditatii s-au transformat in multe motive de rusine.

Tin minte si acum masa dreptunghiulara, din lemn masiv si camera oarecum intunecata a profesoarei. Pe sub masa era un adevarat “duel” al picioarelor, nimeni nu stia care al cui este si tocmai asta era farmecul jocului.

Nu am invatat aproape deloc limba engleza, pentru ca in mintea mea erau altfel de conjugari in acea perioada.

Cand ajungeam in oraselul in care aveam meditatiile, trebuia sa mergem mai bine de jumatate de ora pe jos ca sa ajungem la profesoara acasa. Pe drum, ne cumparam o Branzoaica si cam asta ne era masa pana cand ieseam. Erau bune si calde.

La iesire, trebuia sa asteptam cateva ore bune pana cand puteam pleca spre casa, perioada in care ne gaseam tot felul de activitati. Acestea nu trebuiau sa fie costisitoare pentru ca nu aveam bani si de cele mai multe ori se rezumau la admirarea vitrinelor.

Uneori, cand aveam bani, baietii ne invitau la o cofetarie. Nu ne faceau cinste, fiecare isi platea consumatia, doar ne invitau. Si atunci imi comandam o Savarina si un suc (Coca Cola sau 7Up).

Atat de multe priviri sfioase si obraji inrositi au vazut Savarinele consumate in acei ani, incat cred ca “bietele de ele” ar putea scrie o carte.

De atunci, foarte multi ani acest desert a ramas preferatul meu (doar eu stiam de ce). Pana cand, in liceu, am decis sa fac eu singura acest delicios preparat.

In acea perioada (clasa a XII-a) eram impreuna chiar cu baiatul care ma facea sa rosesc la meditatii.

Savarinele mele au iesit groaznice, oribile. Nu imi amintesc ce am facut gresit, dar de atunci nu am mai putut sa le gust.

Sa fie oare si amintirile care ma impiedica acum sa imi doresc sa mai simt gustul acestui desert?! “Amintirile ma chinuiesc, amintirile ma rascolesc”.

sursa imaginii: http://bit.ly/2kTp0sG

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *